Singur cu gandurile mele.
Obisnuiesc sa ma vlaguiesc fizic si mental ca atunci cand ma pun in pat, sa fiu sigur ca adorm numaidecat. Ma eschivez sa apuc acea clipa de ragaz in care mintea mea incepe sa delireze iar sute de ganduri imi inunda linistea.
Nimic nu are o logica atunci, un gand se aude incet, ca un backround in timp ce altele-si fac de cap cu mintea mea. Ma enerveaza tenta mediocra ce le au; scoala, lucruri auzite, analize penibile, rutina...
De-as putea sa le extrag cumva, de-as putea sa scap de ele..
Imi impiedica capacitatea de a ma concentra, imi indobitoceste linistea si aprofundarea, imi inneaca constiinta si ma intristeaza...
Cumplita experienta... de-ar fi macar efemera!
NU mai imi doresc nimic de la cei din jur. Lucru stabilit de mult.
Tanjesc si am nevoie doar de acel sentiment dulce de afectiune pe care numai o persoana iubita ti-o poate da, acel lucru sublim si sincer prin naturalete.
Spune-mi nebun, dar asta e ce simt.
Ajut, imi place sa primesc acel sincer multumesc (probabil unul dintre putinele lucruri sincere ce le aud in jur.)
si nu astept nimic in schimb.
Ai observat oare acel comportament pe care fiecare dintre noi il avem atunci cand intalnim pe cineva necunoscut ?
Inconstient ne comportam frumos, ascultam cu atentie ce are de spus si ne bucuram ori de cate ori se iveste ocazia in discutie. Incercam sa-i aratam cum suntem noi cu adevarat si cum vrem sa fim vazuti !
De ce se face doar figuratie ? De ce se face doar impresie ?
Ce ironie, intr-un astfel de mod ar trebui sa ne tratam toate persoanele ce conteaza ..