Fara titlu, fara scop, fara asteptari..

In piept simt o ironica apasare,
Totul in jur este o amara nepasare,
Inconjurati de oameni goi, adevarate stafii,
Ce nu merita a fi catalogate vii.

Ei nu cred in minuni,
Lumea lor fiind obscura
Fericirea lor ? Simpla ura
Indiferenta, lasitate, minciuna.

Lumea o stim cu totii.. Din punct de vedere moral, e haos.
Cu totii suntem frustrati datorita lucrurilor pe care le vedem in jur. Suntem atat de frustrati incat putem face o strofa, doua strofe sau poate chiar o poezie pe loc, in felul asta exprimandu-ne frustrarea.
Suntem atat de frustrati incat uneori nu ne mai suportam nici familia, singurele persoane ce intra la noi in camera cu ganduri de mai bine, cu ingrijorare pentru noi, cu alinare.
Suntem atat de frustrati incat uneori nu numai ca nu-i suportam, dar prin actiunile si atitudinea noastra fata de ei ii dezamagim. Ii dezamagim iar in sufletul nostru ceva plinge, ceva regreta asta.
Dar ei nu stiu ce se afla in sufletul nostru... nu stiu ca suntem dezorientati iar afectiunea lor uneori reprezinta apogeul nostru in viata. Suntem mereu in cautare de un anume ceva, niciodata definit. Mutilati sufleteste de prima iubire, cu scame-n palma din lipsa banilor, stari de anxietate din cauza unor pasi calcati gresit si iarba de proasta calitate, fara planuri de viitor, fara Dumnezeu...
Ei nu ne-nteleg, dar asta nu e de condamnat.

Vremurile s-au schimbat, tehnologia a evoluat. Acum eul nostru creator este incatusat si aruncat in valurile internetului, pe care navigam naivi zi de zi.
Nu mai exista credinta, afland atatea chestii ne vedem mai intelepti.
Prietenie adevarata? Probabil, dar din interes.
Iubire ? Evident, pina la primul impas.
Loialitate ? Desigur, imi plac cainii.
Adevar ? Exista, dar e asa de ghidus incat se ascunde atat de binee...

Cum ne putem face intelesi, cand nici noi nu ne putem defini ?
Cum ne putem gasi fericirea, cand totul inspira nesiguranta ?
Eu imi gasesc linistea si fericirea in iubire. In acea imbratisare care ma face invingator. In acel sarut care ma declara imparat. In acel "te iubesc" spus din inima si care ma linisteste dulce. In acel suras ce-mi face lumea un loc mai bun. In ochii ei, care-mi inspira dragoste si puritate. In glasul ei, ce mi-l doresc a fi vocea gandurilor mele.
Linistea..fericirea..speranta... in ea!
Dar nici macar ea nu va dainui vesnic, nici macar un timp satisfacator. Iar asta nu e vina mea, ci a persoanelor ce imi inabuse caracterul. A celor care ma fac parte din ei. Ea nu e obisnuita cu ceva special, ci doar cu false vorbe, cum m-ar putea aprecia si crede?
Ce mai e bun pe lume ?

Cu toate astea zambesc.
Ca individ trebuie sa fac asta.
Schimbarea trebuie sa vina de la mine.
Eu zambesc, chiar daca nu am nici-o alinare, dar prin actul meu iti aduc si tie un zambet.
E un fel de propaganda, eu zambesc,tu zambesti, ea zambeste, o nebunie!
Schimbarea trebuie sa-nceapa cu un zambet, cu un gand bun, optimist.

Urmareste-ti deci, visele. Iar daca tot faci asta, zambeste mai des.Astfel, nu numai ca vei inspira si pe altii in a-si urma visul, dar vei face si lumea un loc mai bun.