Aşadar promit să fiu un blogger silitor şi să revin în scris cu forţe proaspete.
Bineînţeles, asta plănuiesc .
Sunt secătuit şi mi-e bine.
Deşi nu am nici cea mai mică inspiraţie pentru moment, o s-o iau batraneste, cu poştări mărunte dar existenţe!
Aşadar aveam de gând să urc şi un discurs inspirational care ma atins atât de mult şi mi-a adus mai multă înţelepciune, but damn youtube and guagăl, nu mă ajută deloc să-mi reamintesc numele filmuleţului!
Anyway, dacă tot asta-mi era intentia, am să impărtăşesc totuşi cheia succesului în viaţă de Will Smith
De ce alergatul ? Când alergi, ai în minte un mic omuleţ care ţi se plînge de durerile fizice pe care le resimţi şi vrei să renunţi. Omuleţul ăla, dacă înveţi să-l înfrângi pe omuleţul ăla când alergi, vei învăţa să nu renunţi atunci când lucrurile vor deveni grele în viaţa ta !
Alergatul!
Prima cheie spre succesul în viaţă .
Cititul, motivul pentru care cititul este atât de important este că au existat milione,miliarde,triliarde de oameni ce au existat înaintea noastră. Nu există nici-o problemă noua pe care o poţi avea cu părinţii,şcoală, golanii, cu nimic ! Nu există nici-o problemă pe care o poţi avea şi pe care nu a rezolvat-o deja cineva şi scris despre ea într-o carte!
Aşa se face că era ora de istorie.
Somn.
În timp ce gându îmi zburda prin fieşte ce locuri, coloana sonoră a minţii mele de animal dăduse play la o melodie adânc înrădăcinată în sufletul meu. Atât de adânc şi marcant, încât am început instinctiv s-o fredonez.
Da..the bard's song..
Mica povestioară referitoare la cântecul acesta reprezintă începutul meu ca şi adevărat om!
Eram clasa a6a/a7a şi-mi plăcea Salam. Nu dumicatul, ci cel ce răgea. Salam, Guţă şi celelalte animale.
Îmi plăcea să-mi şoptească-n cască cât sunt de valoros şi shuky, cât de invidioşi sunt ceilalţi pe mine iar uneori chiar să-mi manifesc bucuria pă sistem.
Caterincă proastă, manele, gel ieftin, mult fixativ, ţepi clasici, eu.
Aveam ceva cu rockării, nu-i întelegeam iar asta mă facea să nu-i suport.
De aici a început totul..
Aveam în lista de messenger pe unu, Kyo. Omu pletos, veşnic cu status-uri în engleza şi poze goth.
Într-o zi, l-am intrebat care-i şpilu cu rock-ul, de ce nu se tund şi cum de se suportă.
Kyo era un tip cu bun-simţ şi încerca în repetate moduri să-mi explice de ramurile rockului, că nu toţi ascultă acelaşi rock, că înseamnă diversitate. Bla-bla, toate astea nu însemnau nimic pentru mine.
Aşa că, replica nu întârzie. "Băi kyo, dă-mi o melodie care să cuprindă tot ce îndrugi tu aici".
Deşi eram manelist, nu eram prost. Ci necultivat, neiniţiat.
Însfârşit, el mi-a dat Blind Guardian - The bard's song.
Iar în timp ce am ascultat-o am avut fiorul acela dulce, pe care-l ai când eşti încântat de ce auzi. Atmosfera, versurile, modul în care cei prezenţi participau la melodie, toate m-au fascinat.
Şi astfel m-am convertit, de la manea la rock. Am ascultat toate albumele celor de la Blind Guardian, ceea ce era ceva pentru urechea mea, ei fiind power-metal.
Iar momentul ăsta, convertirea mea la rock a fost imortilizată-n poza de la buletin =) ok.. asta trebuia s-o păstrez pentru mine ..
Au trecut ore bune de când stau aici şi meditez. A devenit mai mult decât un hobby, e ceva ce face parte din viaţa mea. Un indispensabil, o stare care mă scuteşte de cotidianul ăsta infect pe care sunt nevoit să-l înghit zi de zi. Nu vreau să mă ridic de aici. Patul îmi este precum covorul lui Aladin, gândul meu pluteşte şi visez, uitând astfel de lucrurile ce mă apasă atât de mult şi mă omoară în interior. De ce aş vrea să mă ridic ? sunt transparent. Mi-aş dori să fiu bolnav, l-am rugat de câteva ori să mă facă suferind pentru un dram de afecţiune din partea lor. Acum nu au timp de gândurile şi trăirile mele, credeam că timpul ăsta va trece dar m-am înşelat. Au timp doar de ei şi de probleme lor, însă nu m-aş fi plâns niciodată dacă nu mi-ar fi făcut cunoscute cauzele. Idioţii. Mi-au luat fericirea şi infantilitatea, nu aveam cum să fiu indiferent. Nu mi-au permis să fiu.
Nu am fost vreodată pretenţios, nu am cerut niciodată nimic. Nu vroiam d-aia şi d-aia,nu aveam dorinţe. Au avut grijă să mi le ia şi p-alea.
Generala mi-era adevărata familie. Locul unde veneam şi uitam de probleme. Era fraternitate, caterincă bună şi timp petrecut într-un mod extraordinar împreună. Aici nu aveai timp să fi supărat, cel puţin nu în anturajul nostru. Aveam timp doar de caterincă,fotbal şi distracţie. Eram cu toţii infantili, nu ţineam cont.
Toată atmosfera asta îmi făcea mult bine, schimbând radical situaţia mea. Oftam când trebuia să plec acasă, nu vroiam asta. Vacanţele le renegam.
Tot căcatul ăsta a durat intens vre-un an de zile, timp în care m-am schimbat radical. Nu mai eram tipu care o ardea pe Salam şi alţi minunaţi. Mă maturizasem. Ajunsesem să fiu altfel, acum eram şi eu "diferit".
Trecusem a8a. Ultimul an.
Situaţia tensionată de acasă persista, nu aveam ce să schimb. Obosisem. Începusem să fiu stresat. Nu-mi plăcea că eram cunoscut în toată şcoala şi trebuia să mă împart, să dau noroc cu ăla. Eram enervat că deşi multe tipe mă atrageau şi simţeam dorinţa lor, nu puteam să fac nimic. Veşnic erau lângă mine băieţii cu care râdeam şi pentru mine erau deja prea infantili sa pot aborda pe cineva in preajma lor. Cu toate că începusem să fiu puţin mai antisocial, retrăgându-mă într-o bancă goală (vreau să stau singur, să mă pot gândi!), acum apăreau rând pe rând cei care nu se aflau în anturajul nostru. Cei care vroiau să mă cunoască mai mult şi pe lingă asta, îmi spuneau şi problemele pe care le au ei. Eram acaparat.
Nu am fost vreodată nesimţit, mi-a plăcut mereu să fiu acolo unde cineva are nevoie. Deşi asta mă solicita şi mai mult, îmi ofera satisfacţia de bine. Îmi plăcea cuvântul "mulţumesc" şi să mi se mai zică "maestre".
Eram zeu printre slabi. Persoane ce nu aveau puterea să-şi exprime nemulţumirea sau să se integreze. Să-şi manifeste supărările sau să aibe un punct de vedere personal. Turmă. Deşi nu eram mai bun decât ei privind materia, aveam "vrăjeală" şi "papagal". Eram arogant.
Nu credeam in Dumnezeu, eram superior.
Am ieşit din generală cu zâmbetul pe buze, cu dragoste şi respect in suflet pentru camarazi şi fără îndoială pentru noul început, liceul.
Liceul a început în forţă. Cu toate că aveam probleme acasă eram prea de piatră să mai fiu afectat. M-am integrat rapid şi după prima lună stăteam pauză de pauză la ţigare cu cei dezgheţaţi, boboci, a12a, toţi cei ce ştiau ce-i caterinca bună şi cum să se distreze.Ca şi în generală, ştiam tot in liceu şi de data asta nu mai eram stresat când mă saluta lumea, fie şi cei mai puţin cunoscuţi.
A trecut mult timp de când stateam visător in pat.
Dar l-am mâniat pentru repetatele mele predici anticredinţă şi cred că am influenţat destui pe căi unde nu mă gândeam vreodată să ajung.
Cu toate că ma băgat in perfuzii de două ori şi m-a făcut să înţeleg brutal anumite lucruri, nu regret.
Pentru că-mi dau seama acum, după atatea lucruri prin care am trecut că afecţiune din partea lor e prea târziu să mai primesc, iar boala de care mi-a dat să am parte este dorinţa perpetuă de a şti că sunt iubit şi apreciat.
Am atâtea dorinţe ce ţin de spiritul meu încât nu mai vreau să-mi bat capul cu lucruri ce nu-mi pot aduce fericire.Tânjesc spre împlinire şi singurul lucru de care mă tem este psihicul meu.
Nu mă tem de moarte, nu mai mă tem de nimic, vreau doar să fiu fericit...
